Un ceai de plante, câteva picături de tinctură, o alifie de gălbenele… Medicina naturistă – cum e numită la noi cu un termen nu tocmai corect -, sau medicina alternativă, ori complementară, cum i se mai spune, pare mereu asociată cu gingăşia plantelor, cu calmul şi armonia lumii vegetale. E, poate, unul dintre motivele includerii ei în categoria „medicii blânde”, o clasificare eronată, pe care un mare naturopat, Jean Valnet, o respingea categoric, avertizîndu-ne că medicina herbală, mai ales aromaterapia, e departe de a fi blândă, putând avea efecte neaşteptat de dure. De altfel, şi concepţia incompletă care ne face să limităm medicina tradiţională la regnul vegetal şi, cel mult la ciuperci, este o eroare: farmacopeele tradiţionale ale multor popoare cuprind produse de origine animală, iar obţinerea lor e atât de departe de ideea de blândeţe, încât i-ar face pe mulţi să nu le mai consume, dacă ar şti ce implică dobândirea lor. Despre aceeasta va fi vorba : despre o faţă adeseori necunoscută, brutală, plină de cruzime – faţa întunecată a medicinei naturale.
Ideea că, pe vremuri, oamenii erau mai buni şi mai blânzi cu semenii lor şi cu animalele este, iarăşi, o concepţie eronată a multora dintre noi: idealizăm trecutul, pentru că nu-l cunoaştem îndeajuns de bine.
Multe practici medicale tradiţionale implicau uciderea unor animale dar, poate, situaţia era mai bună pe vremea când oamenii erau mai puţini, animalele erau mai multe, iar materiile prime animale de uz medical erau procurate prin vânarea unor exemplare, într-un număr nu atât de mare încât să pună în pericol speciile.
Apoi, a venit explozia populaţională a secolelor XIX-XX; numărul locuitorilor globului a crescut enorm, consumul (inclusiv de leacuri tradiţionale) tot aşa, globalizarea a favorizat răspândirea unor cunoştinţe, mondializarea comerţului a făcut posibilă răspândirea utilizării unor remedii naturale, iar toate la un loc au dus - în ciuda dezvoltării medicamentelor de sinteză şi în paralel cu aceasta - la o cerere mult prea mare de produse de origine animală, cerere care nu mai putea fi acoperită prin vânarea câtorva sute ori mii de exemplare, cum se întâmplase în secolele anterioare.
Şi atunci s-a intensificat exploatarea comercială a speciilor furnizoare de leacuri, fie prin vânarea excesivă, ce a dus câteva specii în pragul extincţiei, fie în ferme speciale, unde modernizarea a mărit enorm eficienţa exploatării, dar a dus la practici de o cruzime revoltătoare. Iată câteva dintre speciile utilizate - martirizate, uneori - pentru obţinerea unor râvnite leacuri naturiste, mai ales în medicina tradiţională orientală.
Cerbul îşi leapădă coarnele la începutul fiecărei primăveri, după cum ştim, şi în fiecare an o nouă pereche de coarne (de la an la an mai mari, mai rămuroase) îi creşte pe parcursul câtorva luni, fiind gata de întrebuinţare toamna, în sezonul de împerechere. La începutul creşterii, coarnele sunt moi, alcătuite dintr-un ţesut bogat irigat cu sânge şi acoperite de un fel de blană fină, ca un pluş, numită de vânători "catifea". Abia după câteva luni, după ce au atins lungimea maximă, coarnele încep să se calcifice, întărindu-se; catifeaua cade de pe ele fâşii-fâşii, iar la finalul sezonului de creştere, coarnele capătă aspectul definitiv: tari, osoase, aşa cum ni le imaginăm mereu când ne gândim la cerbi. continuare
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu